După operație nu mi s-a întâmplat însă absolut nimic.  Când s-au împlinit patru luni de stat în spital, m-au adus frații mai mari acasă.  Toamna am mers la școală în clasa întâia, pe care am făcut-o toată, acolo în sat. Am fost douăzeci și trei de colegi. Îi știu pe toți. Și acuma, după atâția ani, îmi amintesc de ei, de toți. Învățătorul nostru a fost domnul Gheorghe Botez.  Am terminat clasa întâia cu premiul doi. În toamna ce a urmat, am mers în clasa a doua; dar, am mers numai până în 7 noiembrie, care a fost ultima zi de școală a mea. În ziua aceea am venit de la școală, mi-am scris lecțiile, dar după o bucată de timp m-a prins un somn care parcă mă băga în pământ. Era un semn cumplit. Mama mi-a dat atunci ceva de mâncare. După aceea m-am tras după sobă și m-am culcat.  Am adormit repede. Spre dimineață însă, am visat ceva groaznic. Parcă la noi în casă a venit un copil îmbrăcat în roșu; pe cât era la trup, pe atâta îi atârna de pe cap o căciulă țuguiată, lungă cât și el. O luat lampa de pe masă și o tot împingea, și tot lua lămpi aprinse care de care cu lumina tot mai puternică. Așa, cred că a luat și tot împins vreo sută, o sută și ceva de lămpi. Eu mă uitam și la el, și cum după fiecare lampă împinsă ne lăsa să rămânem pe întuneric în casă. Iar ultima lampă pe care a împins-o avea o lumină mare, mare, mare de tot că parcă de te uitai mult la ea, orbeai. Și atunci, după ce a dat-o de-o parte și pe asta, la noi în casă a rămas tare întuneric, beznă, beznă de tot. De tare ce m-am speriat, m-am trezit și am țipat. Am strigat cât puteam de tare încât I-am speriat pe toți ai mei din casă. Atunci am început  să le spun cum copilul acela a spart și ultima lampă și că la noi în casă a rămas întuneric. Mama s-a trezit și ea, și cum avea grijă de toți, știindu-mă mai sensibilă și mai necăjită, a venit la mine și m-o întrebat ce s-a întâmplat. Am deschis ochii, m-am frecat la ei și I-am spus Mamei că nu mai văd nimic din cauza copilului ăla care a împins lampa din casă.  Mama, văzând asta i-a zis Tatei : - Scoală, Gheorghe, că nu știu ce-i cu Valica noastră. Uite -îi 8 noiembrie 1958 - ora 6 și zece minute; când fata noastră s-o sculat, ea nu mai vede nimica! Atunci s-au sculat toți din casă, zbuciumați că nu înțelegeau ce s-a întâmplat cu mine

p2